Blogul asta si-a pierdut scopul. Presupunand ca a avut unul vreodata.

Stilul se va schimba. Continutul se va schimba. Numele se va schimba.

M-am mutat AICI.

S-a deschis ( pana duminica, 22 noiembrie inclusiv ) targul de carte de toamna Kilipirim 2009. Nush care e titulatura exacta, don’t really care anyway. M-am dus in vreo doua zile pe-acolo ( nu mi-au ajuns banii pentru un singur raid printre tarabe ) si am fost orientat spre zona macho a literaturii in tot ce am cumparat.

Ca de exemplu Hemingway ( “Batranul si marea”, editia cartonata de la Polirom ), cu barbatii lui stoici, seducatori, macho, laconici si impenetrabili, dar undeva in spatele evenimentelor care ii conduc. Ca de exemplu Irvine Welsh ( “Porno” ), scotianul in cartile caruia eroii sunt niste anti-eroi, niste drogati, si/sau niste ratati, intotdeauna membri ai clasei de jos, huligani, etc. Ca de exemplu Sam Savage ( “Firmin” ). Ok, poate asta nu, dar oricum, e vorba despre un sobolan care-si doreste sa fie barbat, so why not?

Si mai ales ca de exemplu Charles Bukowski ( “Femei” ), in al carui roman semi-auto-biografic personajul central e un alcoolic afemeiat, un fel de satír literat ( de altfel si seamana fizic ), pe langa care Henry Miller pare o domnisoara din pension.

Un soi de bonus, la final:

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

A fost odata un copil care facea tot ceea ce facea din pura placere de a face, nu pentru a primi recompense, materiale sau sociale. Un copil care nu se pricepea la jocurile adultilor, la intelectualizarile si rationalizarile lor, la strategiile si la manipularile lor, la codul bunelor maniere sau la teama fata de figuri autoritate. Un copil care, in inocenta lui, era de un narcisism perfect, care nu-si disimula trairile si emotiile de teama sa nu se profite de ele, care-si urmarea dorintele, simple cum erau, cu sinceritate si fara ocolisuri, care pentru altii putea foarte bine sa para “crud” sau “rau” – dar ce sunt astea altceva decat niste simple cuvinte?

Un copil care nu cunoscuse ce inseamna cuvintele “vina” sau “regret”, “repros” sau “obligatie”. Un copil pentru care scopul era unul si acelasi lucru cu mijloacele. Un copil care nu cunoscuse semnificatia cuvantului “trebuie” dar o stia prea bine pe cea a cuvantului “vreau”.

Dupa care au venit oamenii mari si l-au domesticit, l-au dresat. L-au invatat ce e frica, ca exista consecinte la actiunile lui, ca nu este suficient de bun pentru ceilalti, asa, in simplitatea si in forta lui naturala. Au transformat raul care curgea puternic si direct intr-o balta mocirloasa, plina cu idei preconcepute, plina cu propriile lor temeri si complexe, plina cu responsabilitati sintetice. Si fostul copil a invatat ca trebuie sa se schimbe ca sa poata tine pasul cu adultii, ca sa nu mai fie neajutorat. A invatat ca exista favoruri care trebuiesc castigate pupandu-i in fund pe cei de la care pot fi primite, ca cea mai sigura cale intre doua puncte este cea mai intortocheata cu putinta, ca alegerile celor din jurul sau trebuiesc luate personal si ca orice are legatura cu el sau se va rasfrange asupra lui, indiferent de circumstante, si ca orice ar face, niciodata nu va fi suficient de bun.

Fostului copil i s-a spus sa taca din gura si sa-si ascunda toate cuvintele intr-o tacere mincinoasa, ca sa nu-i supere pe cei mari. Cuvintele lui s-au schimbat si ele intr-o muzica disonanta, cantata de instrumente vechi, dezacordate, false. Din cand in cand, insa, vocea copilului se mai aude ca un ecou, si asta ma face sa cred ca el inca mai exista. Trebuie sa fie, trebuie sa mai existe undeva, oriunde. Si stiu ca odata gasit, ar inceta sa mai planga.

Asta vara toata mass-media a vuit de vestea ca echipa emisiunii Top Gear filmeaza un episod in Romania. Ziaristii s-au strans ca in fata unui mesia in jurul celor trei prezentatori: Jeremy Clarkson, Richard Hammond si James May, s-a zvonit ceva de niste filmari, undeva pe transfagarasan si in jurul Casei Poporului, publicul s-a extaziat de ideea ca un episod din cea mai vizionata emisiune auto se va filma in Romania, promisiunile unei editii interesante a Top Gear existau.

Cum a aratat Romania in viziunea celor de la Top Gear?
1. Clarkson: “You would imagine that coming here in a car that costs 168.000 pounds is like turning up in Sudan in a suit that’s entirely made of food”. 0-1 pentru Top Gear
2. Calatoria celor 3 incepe in Mamaia. Unde englezii raman inmarmuriti de colectia de masini de fitze din fata hotelului Rex. Scorul ramane acelasi.
3. Pe o harta aproximativa a Romaniei este aratat traseul pe care il au de urmat cei 3. Cateva orase principale sunt prezentate pe harta: Constanta, Bucuresti, Pitesti si destinatia… Transilvaniei. “Transilvaniei ce?” veti intreba. Ei bine, se pare ca englezilor le-a scapat din vedere si existenta genitivului din gramatica limbii romane. Scor egal: Romania – Top Gear, 1-1.
4. O dacia sandero intrece pe autostrada soarelui bolizii celor 3, un Aston Martin DBS Volante, un Ferrari California si un Lamborghini Gallardo Spyder. Romania 2 – Top Gear 1.
5. Pe sistemul GPS al masinii lui James May nu exista harta Romaniei. May se opreste sa afle indicatii de la cativa trecatori romani. Engleza acestora este execrabila. 2-2.
6. Nici romana lui May,invatata dintr-un ghid de conversatie englez-roman nu este prea recognoscibila. 3-2.
7. Clarkson si Hammond, ajunsi primii – evident – in fata Casei Poporului raman fara cuvinte la vederea Casei Poporului. 4-2. Reuniti cu May profita de ocazie ca sa faca niste ture cu masinile prin tunelele de sub edificiu.
8. Ajunsi intr-un bar, dupa prima zi de calatorie, cei trei vizioneaza la un ecran ceea ce ei denumesc “a local version of Top Gear”. Versiunea autohtona prezinta, din nou, Dacia Sandero, si este in limba bulgara ( ?!?!?! ). 4-3. In plus gagica care o prezinta e cam naspa si e imbracata prost. 4-4.
9. In ziua a doua, cei 3 englezi strabat si autostrada Bucuresti – Pitesti. Dupa care raman fara autostrada. 4-5 si felicitari pentru Ministerul Transporturilor!
10. Caravana opreste pentru ca Clarkson ii face cadou lui May o Dacia Sandero. Cadoul e apreciat foarte mult de May: “This is the essence of a car. That’s a superb gift!” Scor egal: 5-5!
11. Un tir face Sandero-ul nou al lui May praf. May intra intr-o discutie cu soferul tirului. “I don’t know what he’s telling me in hungarian ( ?!?!?! ) or whatever…” 5-6 pentru Top Gear.
12. Clarkson descopera un caine maidanez la cinci pasi de piciorul lui. 5-7.
13. Cei trei pasesc in “gipsy country”, dupa vorbele lui Hammond. Totul in jur devine rustic inapoiat ca in filmul Borat: carute, cai, șatre de țigani, drumuri neasfaltate, praf. 5-8.
14. Puradeii si localnicii inconjoara masinile de parca n-ar fi vazut una in viata lor. Brusc, comparatia cu Sudan-ul pare justificata. Clarkson li se adreseaza direct: “Gipsies, did you hit that man in the back?” 5-9 si mi-e rusine.
15. Dupa o noapte petrecuta in masini, pentru ca n-au gasit niciun motel sau pensiune ( sau asa pretind ), englezii strabat un drum plin de gropi si hartoape spre Transfagarasanul mult asteptat. Masinile trepideaza ingrozitor. 5-10 si inca o data multumiri Ministerului Transporturilor.
16. Cei 3 ajung in final la Transfagarasan. Imaginea ii copleseste. “This is the most amazing road I’ve ever seen”, exclama Clarkson. “It looks like every great corner from every great racetrack in the world has been knitted together to create one unbroken great ribbon of automotive perfection.” 6-10.
17. Cursa intre britanici incepe, totul in panorama impresionanta a transfagarasanului. Un “Oh, that’s havenly!” sincer iese din gura lui Clarkson. 7-10.
18. Soseaua e impecabila. “This road is getting better and better. THIS is the best road in the world!”
19. Clarkson incheie finalul traseului montan: “Romania! Thank you for having us. And can we stay… for ever?” 8-10.

Per total, Romania a iesit cu o imagine corecta, pe alocuri distorsionata voit, intr-o ignoranta sau nepasare fortata ( vorbim maghiara si slavona, suntem pe aceeasi pozitie cu Sudanul ), pe alocuri fiind accentuate partile negative ( tigani, comune uitate de tehnologie, gropi in mijlocul soselelor, carute cu fiare vechi, maidanezi – dar pe toate astea le avem, cu astea defilam in Europa ), pe alocuri fiind omise niste parti bune care ar fi meritat sa fie mentionate: peisajele care-ti taie rasuflarea, cladirile vechi ale Bucurestilor, romancele , etc.

Cu toate astea, e clar ca cei trei s-au simtit bine, si au facut pana la urma un lobby macar interesant, daca nu pozitiv, Romaniei. Astept acum cu interes sa vad cum o sa le strice Elena Udrea &co toata munca.

PS: cel mai tare m-a deranjat, in final, nu prezentarea facuta de emisiune Romaniei, ci un moment pe care cred ca am si vrut sa-l uit la modul subconstient. In timp ce Hammond si Clarkson stateau pe treptele Casei Poporului, un roman i-a anuntat ca in curand se vor intalni cu un demnitar roman, secretarul general al Camerei Deputatilor. Indiferent ca secretarul general era sau nu un pasionat de masini, ceea ce reiese din filmare este un alt “romanism”: un demnitar important roman ii primeste pe niste gazetarasi doar pentru ca sunt straini, atractia pentru straini a tuturor politicienilor romani fiind comparabila doar cu cea a nepotelului al carui unchi vine din strainatate cu cadouri. Cersetoria.

Daca s-ar duce Cristian Tudor Popescu in Marea Britanie l-ar gazdui prim-ministrul sau Regina? I-ar durea in fund de el.

Tocmai am aflat ca “Happier” a lui Tal Ben-Shahar a fost tradus si un romana, sub titlul “Fii Fericit!”, la editura Curtea Veche. ( E un tren pe care Editura Trei l-a pierdut, din pacate ).

Cartea este una exceptionala ( review-ul meu il gasiti aici ) si maine dimineata mi-o voi cumpara si in limba romana ( nu in ultimul rand sunt curios cum a fost tradusa ).

Spectacol la Targoviste. As putea sa-i zic, mai degraba, playback. Trec cu masina prin tot felul de comune. Drum de noapte, cum imi place mie, cand nu se vad altceva decat faruri si indicatoare.

Trec prin mijlocul unui camp. Aici e locul unde cerul nu e strangulat de blocuri si de aglomeratie. Aici perspectiva vizuala nu se opreste la granita unei alte tencuieli de casa sau a unei alt cosciug de sticla si metal. Aici e locul unde cerul se intinde de la un capat al orizontului la celalalt. Unde cerul e liber sa se oglindeasca in ochii nostri. Case mici si chircite, parca pentru a se proteja de frigul degajat de campie. Aici pana si campia respira. Iar eu ma simt ca Vlahuta.

Merg mai departe pe drumurile astea, unde singura lumina este cea a miliardelor de stele care se vad doar de aici, nu si din Bucurestii scufundati intr-o lumina inutila.Aici orice far de masina sau orice firma electrica este ceva strident, disonant.

Majoritatea caselor stau scufundate in intuneric. Oameni care dorm linistiti. Oameni care sunt in direct contact cu pamantul si cu cerul. In geamul unora dintre case se vede lumina. Poate oameni care stau de vorba, in tihna, poate oameni care isi dau ragaz sa gandeasca, sau poate oameni care stau hipnotizati in fata televizorului. Ma intreb cum ar arata o zi din viata uneia din familiile care locuiesc aici. Mi-aduc aminte si eu, la randul meu, de momentele cand puteam pur si simplu sa sorb cu lacomie din timpul care curgea altfel, atunci cand stateam si eu pe o prispa, invaluit in miros de iarba si in liniste, fara vesnicul zgomot difuz, vesnica vibratie a orasului.

E un gen de existenta care imi lipseste. Dar in acelasi timp, nu ma pot amagi. Stiu ca in doua zile de tihna as innebuni, m-as urca pe pereti si as incerca sa fac ceva, orice, ca sa parasesc locul asta. Pentru ca stiu ca nu e locul meu aici.

Merg mai departe, spre Bucuresti. Calatorului ii sta bine cu drumul.

Nu. Nu electorale.

In ultimele zile am fost pus in situatia de a alege intre liniste si agitatie, intre a duce o viata normala aproape normala si a avea un program haotic si epuizant. Intre odihna, filozofari, auto-cunoastea oferita de tihna unei existente echilibrate si intre valtoarea, agitatia, forfota provocarilor noi.

In prezent am o lista cu lucruri de facut care creste vertiginos. Orele de somn scad vertiginos.

M-am aruncat in rau stiind ca voi avea de infruntat un curent puternic. Dar ramane de vazut daca voi fi luat pe sus si purtat oriunde are chef curentul sa ma duca, sau daca voi capata forta de a inota acolo unde vreau eu. Iau asta ca pe o provocare. Sunt in stare sa ma adaptez si sa ma lupt cu valurile pana le stapanesc sau ma voi scufunda? Ceea ce nu ne omoara chiar ne face mai puternici?

Cristina ma intreaba: “De ce iti sacrifici fericirea de acum in speranta unei fericiri ulterioare care sa compenseze sacrificiile de acum si sa le faca sa fi meritat?”

Pentru ca nu vreau sa-mi refuz ocazii. Stiu ca ocazii vor fi intotdeauna ( deja am refuzat vreo trei alte oferte suplimentare de spectacole, trupe, etc. ). Stiu ca banii n-o sa dispara de pe fata planetei. Dar nu vreau sa ma gandesc ca am ales confortul statului in papuci, cu un ceai in mana, in locul unui ritm alert, in locul unor provocari, in locul unor experiente noi. Nu vreau sa fiu “multumit” de o situatie, pentru ca percep multumirea similara cu plafonarea. Lipsa incercarilor. Pentru a fi mai puternic trebuie sa ridici greutati din ce in ce mai mari.

Tot de la Cristina: “Eu nu cred prea mult in zodii, dar sunt balanta, si cumva dintotdeauna mi-am cautat echilibrul.” Eu sunt taur, iar taurii sunt inflexibili, au groaza de schimbari, de modificari in rutina, de privarea de tabieturi. Alegand trepidatia unui mod de viata imprevizibil si distructiv, in acelasi timp incerc sa-mi inving taurismul interior.

Whatever it is that you feel, whatever emotion drives you instinctually to do the things you do, whatever actions you do in the present or did in the past, you, as humans, feel the need to find meaning for each one of them, to rationalize them, to define your identity through your emotions and your actions.

But you are only persevering in cultivating your blind spots, in creating your biases in your view of the world and yourself, and you tend to neglect the ever-changing life inside you, because you are not your ideas, you are not your emotions, you are not your actions. You probably have created throughout your life you own blind spots, your story, your reasons for who you are, for what you are, you’ve created your story of why you are the person you are.

THIS is the story you’ve been telling yourself for a long time. And it’s not true anymore. It might have protected your ego, it might have protected yourself from being hurt, it might have given you some excuses and pretexts and confort. But it doesn’t serve you anymore.

It’s time to let go.

Your cognition, your reasoning, your logic might lie to you. Your emotions never do that.

THIS is your identity.

And it’s all just a lie.

In ultimele doua zile m-am simtit ca un impostor. Aparent functionez la parametri normali, ba chiar privit din exterior lucrurile arata excelent pentru mine. Din interior n-arata de loc la fel de excelent. Ori nu reusesc sa vad decat jumatatea goala a paharului, ori e ceva, altceva, care nu-mi da pace ( “gura nu-i mai tace” ).

Partea aiurea e ca in tot acest timp dau sfaturi, consiliez oameni, ba chiar realizez unele lucruri cu privire la alti oameni cu o acuratete incredibila. Nu prea realizez lucruri la mine, insa. Ma simt un impostor. Cum naiba pot eu sa-i ajut pe altii cand nu ma pot ajuta pe mine insumi? Ma simt ca “the blind leading the blind”.

Mi-e dor de momentele cand aveam timp sa rasuflu si sa-mi pun ordine in ganduri. Mi-e dor de momentele cand apucam 8 ore de somn pe noapte si ma trezeam fresh si in forma. Mi-e dor de zilele in care apucam sa citesc ceva, nu sa alerg ca nebunul de la 9 dimineata la 12 noaptea prin oras, cu treburi. Mi-e dor de zilele cand mancam pranzul la 3 dupa-amiaza, nu la 0:30 dimineata.

Simt ca trebuie sa-mi pun prioritatile in ordine.

In urma cererilor din ce in ce mai multe ca numar, sper ca in curand sa pot obtine acordul producatorilor emisiunii “Rataciti in Panama” pentru a putea publica fragmente din coloana sonora a emisiunii.

Acesta va fi locul unde veti putea gasi in exclusivitate, cel mai probabil saptamana viitoare, piesele compuse de mine, piese care fac parte din soundtrack-ul emisiunii.

ps: ma bucur ca rezultatul muncii mele de asta vara, rezultatul zilelor in care ma intorceam la 5 dimineata acasa dupa o noapte de imprimari si rezultatul intoxicarii cu fum de tigara de catre Mihnea, autorul celorlalte doua treimi din coloana sonora si inginerul de sunet al intregului soundtrack “Rataciti in Panama”, e remarcat si de catre fanii emisiunii, nu numai de catre cei direct implicati in proiect.
E o recompensa la fel de mare cu cea de a lucra intr-un proiect muzical atat de misto. A fost si este in continuare, o experienta extrem de fun!